Trebuie sa sti ca aceste randuri le scriu cu lacrimi in ochi…
Bunica mea este o persoana speciala nu doar prin statutul ei, ci si pentru lucrurile pe care ma ajutat sa le invat. La inceputul vietii mele a spus: “Mie nu imi place cum suna statutul de bunica”, si asta nu pentru ca s-ar fi facut de ras, ci pentru ca a vrut sa i se spuna modest “mamaie”. Pe langa faptul ca este o mama care a stiut sa isi invete copii adevaratele valori ale vietii dar si treburile gospodaresti, a reusit sa ne ofere, mie si fratelui meu, toata dragostea, cat am fost langa ea dar si la distanta. Primele lucruri despre viata le-am invatat in casa batraneasca din Braila, o casa fara dus, apa calda si multe alte lucruri, care au devenit azi mari necesitati, iar eu consider ca cei sapte ani de acasa s-au ingramadit foarte lejer in doi ani de zile petrecuti la bunici.
Ea pare acum la optzeci de ani, neschimbata. Are acelasi zambet si aceiasi duiosie cand ne vede, si parca ii vad interiorul cum radiaza atunci cand o imbratisez si ii spun ca o iubesc. Mereu ii spun ca o iubesc! Niciodata nu am sa pot afla cand va fi ziua in care “discutia” noastra se va intrerupe, si nici nu imi pot imagina ce voi simti atunci cand am sa constientizez ca nu am sa o mai vad niciodata, s-o mai imbratisez sau sa o sarut usor pe frunte. Un lucru important invatat de la ea ramane faptul ca oricat de slabit ai fi, esti un luptator si este loc de munca pentru cei pe care ii iubesti. Asta o intinereste! O face sa se simta ca la cinsprezece ani.
Invata din asta! Iar daca ai posibilitatea sa iti vezi bunica, fa-o cat mai des! Esti norocos ca o ai aproape, iar viata este instabila. Niciodata nu sti cand vine ziua in care totul se sfarseste.
