[Insotit de paharul de wiskey irlandez, stau la o masa, in umbra, exact ca in filmele western]
Tipul intra, saluta pe toata lumea, isi da jos palaria, haina, si se aseaza la tejghea. Pare popular, desi fata nu pare ca l-ar ajuta. Mustata si barba lui arata ca si cum nu ar mai fi fost ingrijite de secole, cearcanele i se vad de la mila departare iar noroiul de pe pantaloni are un aspect proaspat. Curiozitate? Da! Ce cauta un asa hal de om intr-o locatie plina de aspecte demne de respectat?
[Deja problemele mele nu mai detin atata importanta, iar atentia mea se indreapta catre intrebarea de mai sus.]
Asa ca sorb nerabator din wiskey asteptand detaliile ce ma vor conduce catre un raspuns. Tipul comanda bere, si nu orice bere, una romaneasca. O deschide, bea jumate si mai cere una, de rezerva. Doar nu o sa ia o pauza dupa ce o termina. Judec ca si cand ce face el este in regula. Si eu am zile in care simt nevoia de o bere ieftina dupa munca. Incepe o discutie cu barmanul
[De aici totul capata contur.]
“E incredibil domnule!” spune el pe un ton aproape penibil de ridicat. “Un om nu poate avea succes cu o carte in ziua de azi. Nu ti-o mai tipareste, nu ti-o publica…E incredibil domnule! M-am chinuit luni intregi la povestea asta de dragoste. Luni intregi domnule! Si nimic! Auzi! Cica finalul e ambigu! Personajele sunt confuze, si actiunea e neverosimila! Sunt profund dezamagit”
[Brusc mi se face mila.]
Stiu ce inseamna sa ii privesti pe altii in ochi atunci cand nu iti recunosc efortul depus. Sunt perfect constient de asta. Asa ca in loc sa ma intorc la problemele mele, aleg sa ii cer discret cartea. “O poveste de doar 100 de pagini” spune el cu un glas parca mai incantat decat acela revoltator de mai devreme.
[Intr-adevar, cele 45 de minute “irosite” pe analizarea la prima vedere a povestii acestui om cu un stil dezgustator trec foarte repede, iar carea mi se pare o reala opera de arta.]
Morala: Traim intr-o lume in care eticheta pusa pe o persoana apare de la prima intalnire. Din pacate ne-am obisnuit cu acest fapt, iar pentru unii a devenit o obsesie. Noi, romanii, nu dam sanse oamenilor cu potential din motive penibil de minore. Daca la noi ura ar avea valoare economica, am fi cel mai bogat popor. E dezgustator!
