One day, but not today!

Dimineata, ora 6.00. Ma trezesc in urletele alarmei de la telefon, si parca nu am nici un chef. Nici pofta de mancare n-am. Ma gandesc doar cum sa scap mai repede de sentimentul asta apasator, si de ceata pe care dimineata ti-o arunca in ochi. Grijile astea inutile parca se spulbera odata cu intrarea in dush. Nimic nu e mai bun decat un dush fierbinte care brusc iti insenineaza ziua. Deabia dupa ce imi rezolv socotelile cu somnul ramas in mine, apuc sa vad lumina diminetii, soarele parca arzator si insetat cu lumina. Cafea? Da va rog! Una mare, cu lapte, servita in cana mea preferata. Acum e din ce in ce mai bine, parca traiesc! Alegerea hainelor este o lupta in fiecare zi. Tricou? Camasa? Bluza? Ce bine traiau Adam si Eva! Si ies din casa. Urmeaza 6 pasi, 12 trepte, 17 pasi, o deschizatura de usa, si inca 5 trepte. Asta fara a socoti kilometrul parcurs pana la autobuz. Ciudat e cum poate o zi sa fie asa frumoasa, dar are in componenta atatia oameni tristi, cu capul in pamant. Sa iei autobuzul la primele ore ale diminetii e un lux, nimeni nu pute. Trec 2 statii si cobor. Scoala e ca un castel prin care nu te pierzi. Ii mai lipsesc doar hainele alea de epoca. Orele sunt atat de plictisitoare incat nici nu merita trecute in povestea asta. Poate doar pauzele in care te simti bine, in compania colegilor, fac scoala mai frumoasa. Si dupa scoala? Acasa bineinteles! In universul camerei mele. Urmeaza 20 de minute in care incerc sa intru in pielea lui Hendrix, cu chitara prafuita. Restul….restul e o dupamiaza plictisitoare, cu o masa de seara si o gustare, un antrenament de 2 ore si ce a mai ramas din pachetul de tigari. Noapte Buna!